PSD-AUR au blasfemit figura biblică supremă după ce au jucat România la barbut în tranziția de după 1990

Vasile Bănescu denunță printr-un rechizitoriu necruțător deturnarea ideologică a disperării sociale și profanarea credinței creștine, definind drept „blasfemie” instrumentalizarea politică a lui Iisus Hristos în numele urii și al violenței de stradă.

București/16/09/2026 — Într-o manifestare de o duritate fără precedent, Vasile Bănescu, membru CNA și fost purtător de cuvânt al Patriarhiei Române, a lansat un atac devastator la adresa sistemului politic, a complicităților din interiorul Bisericii Ortodoxe și a valului de extremism care amenință să sufoce România. Revolta sa atinge cote maxime în fața unui spectacol grotesc: folosirea imaginii lui Iisus Hristos ca paravan pentru ură, agresiune și demență stradală. Deși recunoaște disperarea legitimă a categoriilor profesionale care au ieșit în stradă, Bănescu denunță o realitate mult mai sumbră, aceea a unui stat aflat în ghearele unui trecut ce refuză să moară și a unui radicalism periculos.

România capturată de o rețea tenebroasă în care colcăie trecutul comunist și rânjește tâmp viitorul suveranist

El avertizează că „la toate acestea și-au adus și își aduc încă inept contribuția înalții responsabili ai unui stat capturat de o rețea tenebroasă în care colcăie deja la vedere trecutul comunist și rânjește tâmp viitorul «suveranist»”. Radiografia pe care Bănescu o face societății românești este una de o cruzime aproape nemaiântâlnită, arătând cum revolta justificată a oamenilor este parazitată de interese obscure. Strigătul de disperare al cetățenilor a fost redus la tăcere de zgomotul armatelor de agitatori radicali, fenomen definit clar ca fiind o „parazitarea și capturarea «suveraniste» ale unei manifestări publice și democratice a nemulțumirilor justificate, apărute inevitabil în orice comunitate profesională”.

Falșii profeți precum Călin Georgescu sau Diana Șoșoacă sunt instrumente cu damf puternic de deșeuri toxice umane

Bănescu opinează că agresiunea stradală, mascată sub masca unui fals patriotism, ascunde o agendă toxică și violentă. Dincolo de haosul din stradă, Bănescu vede o degradare profundă a poporului român, un declin lăsat să se propage deliberat de către o clasă politică iresponsabilă. Acest eșec structural a lăsat în urmă un viitor „minat deja grav, ireversibil, de lipsa acută de educație”, pe care o numește fără ocolișuri „operă odioasă a politicului românesc în vârstă de 36 de ani”. Această prăbușire culturală și morală a creat terenul fertil pentru o „ceață mentală comunitară, propagandă antieuropeană și manipulare cruntă a realității pe care actualele autorități sunt incapabile să o contracareze inteligent”.

Cea mai violentă și zguduitoare critică a lui Vasile Bănescu este însă cea de natură spirituală, o explozie de revoltă în fața sacrilegiului absolut comis sub ochii îngăduitori ai autorităților. Vederea icoanelor și a stindardelor cu chipul Mântuitorului în mijlocul actelor de huliganism a declanșat o reacție viscerală.

Șarlatanii PSD-AUR au trecut de la barbutul politic cu viitorul țării la blasfemierea figurilor sfinte

Bănescu refuză să rămână pasiv în fața „batjocoririi lui Iisus prin târârea Sa în mijlocul urii și urâtului cele mai adânci, al abjecției care blesteamă, calomniază și înjură drăcește, al violenței pumnilor care zdrobesc și-s gata să ucidă pentru distrugerea ordinii democratice și deraierea României”.

Imaginile degradante din spațiul public sunt descrise ca o coborâre în infern, unde simbolurile sfinte devin justificări pentru manifestări subumane, Hristos fiind asociat în mod abuziv cu „un iad al menajeriei umane înrăite de câțiva îndrăciți ideologic dirijați din tenebre și promovați complice la televizor”. Verdictul teologic și moral este de o gravitate extremă, fiind vorba despre o desfigurare a credinței: „A te folosi de Chipul Lui ca și cum El ar gira și binecuvânta adunarea obscenă a celor ce-i iau numele și cuvintele în deșert, precum și opusul a ceea ce ne-a spus în Evanghelii, este însăși blasfemia.”

În mod incendiar, acest rechizitoriu spulberă și zidurile tăcerii din interiorul Bisericii Ortodoxe Române. Bănescu nu se teme să lovească direct la vârful ierarhiei religioase, acuzându-i pe marii prelați de un pact faustian cu extremismul, prin acceptarea pasivă sau chiar încurajarea acestor derapaje. El vorbește despre o monstruozitate spirituală care este „acceptată de prea mulți trădători ai Lui cu mitră din Biserică”, explicând dureros că aceștia se fac vinovați „de vreme ce fie îi ies în întâmpinare, fie tac, deși spun că slujesc Cuvântul”.

Întregul tablou al unei Românii eșuate se încheie cu degetul arătat spre liderii politici și instituțiile statului, care asistă impasibili sau complici la distrugerea democrației, Bănescu reproșând deschis că aceste „violente și grave efecte sociale sunt scandalos și dubios tolerate instituțional și politic”..